Dani trăgea cu ochiul din spatele tufişurilor. Nu l-a văzut pe Gigel, dar Dani era sigur că el se află acolo. Poate era în spatele gardului, sau la colţul şcolii.  Ele este undeva acolo, întotdeauna apare de undeva.

Dani ţinea pachetul cu mâncare strâns la piept şi a păşit uşor din spatele tufişului. Un pas, doi paşi, trei paşi. Dacă este norocos va intra în şcoală înainte ca Gigel să îl găsească. Doi paşi....era deja în şcoală.

Uşa şcolii s-a deschis şi Gigel a ieşit. „Hei, Dani! Mi-ai adus masa astăzi?” Întreabă Gigel. Picioarele lui Dani au început să tremure şi a strâns mai tare la piept punga cu mâncare. De ce Gigel îl alege întotdeauna pe el? Ieri i-a luat din nou mâncarea, iar alaltăieri l-a împins jos în curtea şcolii.

Dani simţi cum încep să îi iasă lacrimi în ochi. El nu vroia să îl lase pe Gigel să îl vadă că plânge, dar uneori nu putea să-şi oprească lacrimile. A simţit cum ele încep să îi curgă pe faţă.

“Plângăciosul! Plângăciosul!” a început Gigel să strige. El striga cât putea de tare pentru a fi sigur că toată lumea aude. “Dani este un plângăcios, uitaţi-vă la el cum plânge.” Unii dintre prietenii lui Dani stăteau şi se uitau, alţi plecau, dar nici unul nu l-a ajutat.

Dani a încercat să forţeze uşa pentru a intra în şcoală, dar  Gigel nu l-a lăsat, blocându-i intrarea. “Dă-mi punga ta cu mâncare şi te voi lăsa să intri”. Dani i-a dat punga cu mâncare şi a fugit în şcoală. “Va fi din nou o zi lungă fără mâncare”, s-a gândit Dani.

Gândul la sendviş, suc şi măr îi făcea foame deja şi nu era încă ora mesei.

Când s-a terminat ziua de şcoală, Dani a aşteptat în baie până când a fost sigur că Gigel a plecat. În drumul spre casă a alergat până a simţit că nu mai poate respira. În orice moment simţea că Gigel îl poate prinde.

Se simţea speriat şi singur. Lumea nu arăta ca fiind un loc sigur. şcoala nu mai arăta ca un loc unde să se simtă în siguranţă.

Când a ajuns acasă, mama îl aştepta. “Dani”, a spus mama, “Ce s-a întâmplat la şcoală astăzi?”

Dani nu a răspuns. Cum ar putea să îi spună mamei că lui îi este frică de cineva? Gigel îl făcuse un plângăcios şi pisică speriată. Poate că, chiar este o pisică speriată. El ştie că este un plângăcios.  Oricum, este speriat de moarte de Gigel.

Dani s-a făcut că nu aude întrebarea mamei. El a spus: “Mamă, îmi este foarte foame. Poţi să îmi dai ceva să mănânc?”.

Mama s-a uitat la el lung, apoi i-a pregătit mâncarea şi l-a servit pe Dani. Apoi s-a aşezat la masă şi s-a uitat la Dani cum mănâncă.

Era momentul să aibă o discuţie.

“Doamna dirigintă a sunat în această după-masă”.

Dani a avut impresia că inima lui bate în stomac. Dintr-o dată nu mai îi era foame.

“Mi-a spus că tu nu ai avut niciun pachet cu mâncare azi şi că nu este prima dată în această săptămână când tu nu ai avut nimic de mâncare. Dani, ţi-a luat cumva cineva mâncarea ?”

Dani a lăsat mâncarea jos din mână şi se uita la farfurie. A simţit cum îi vine să plângă din nou. Curând lacrimile se prelingeau pe degetele lui.

“Dragul meu”, a spus mama lui, “este cineva care te agresează la şcoală?”.

Dani a dat din cap, şi cu voce joasă i-a povestit mamei toată păţania. Acum se simţea bine că a putut să povestească cât de mizerabil se simţea când era agresat. I-a povestit mamei cum acel băiat îi fură mâncarea în fiecare zi,  îl împinge şi îi pune porecle.

“Nici măcar prietenii mei nu mai vor să se joace cu mine. Am încercat să fiu invizibil, mami. Am încercat să stau departe de el, dar cu cât încerc mai mult cu atât mă supără mai tare.

Mama lui l-a ascultat şi apoi la îmbrăţişat. “Mâine, eu şi cu tatăl tău vom veni la şcoală şi vom vorbi cu directoarea şi cu educatoarea ta”.

“Nu!”, a început să plângă Dani, “Te rog, nu fă asta. Va fi mai rău”.

“Nu va fi mai rău, dragul meu. Dacă nu vom face nimic să-l oprim pe Gigel, el va fi din ce în ce mai puternic. El va fi rău în continuare şi va răni şi alţi copii. Voi merge la şcoală şi voi face tot ce trebuie pentru a opri acest comportament agresiv”, a spus mama.