Educația copiiilor – un joc de ping-pong între doua extreme

de psiholog Maria Baumgarten

În ultimul timp am citit articole ale colegilor mei privind reguli, stiluri de educație parentală sănătoase care să ducă la o dezvoltare cât mai armonioasă a copiilor. Apoi, am coborât în josul paginilor și am citit comentariile publicului larg (părinți, educatori e.t.c) cu privire la aceste articole și am găsit afirmații de genul: ”Nu ne mai prostiți, domnilor specialiști, cu astfel de informații, copilul trebuie educat așa cum se cuvine, că altfel ți se urcă în cap”, ”Ce atâta înțelegere, trebuie să știe copilul că părintele este părinte și el spune ce e bine și ce e rău”, ”Și eu am fost educat cu severitate de către părinți și uite ce bine sunt!”.

Apoi am avut clienți cu copii care erau loviți la grădiniță de doamnele educatoare, care le-au comunicat părinților: ”Știți ce, în ziua de azi nu știți să vă educați copii, lasă că îi pun eu la punct, vă arăt cum se educă, ce atâta pupat în f…d și vă tot uitați în coarnele lor, că vi se urcă în cap, niște răsfățați! Vă arăt eu cum putem face oameni din ei!”.

La celălalt pol am întâlnit părinți care sunt epuizați din cauză că au decis să nu îngrădească ”în niciun fel” educația copilului lor, asta însemnând că îl lasă să facă orice, totul, pentru a i se dezvolta creativitatea și personalitatea cât mai puternică.

După cum am și spus în titlu, de multe ori funcționăm la două extreme în creșterea și educarea copilului - una este aplicarea fără limită a coerciției, autorității, pedepselor iar la celălalt pol se află toleranța și permisivitatea, încrederea nelimitată în capacitatea copilului de a se autoregla și de a decide ce este mai bine pentru el.  

De ce este, totuși, atât de dificil sa menținem un echilibru în educație? Adică copilul să știe atât care sunt limitele comportamentului său privind nivelul de dezvoltare, cât și cât de mult poate acționa pe cont propriu pentru a se dezvolta în siguranță din punct de vedere psiho-socio-emoțional?

Dacă aplicăm coerciția și pedeapsa în mod excesiv ne alegem cu un copil submisiv, lipsit de opinii personale, timorat, posibil anxios și depresiv sau din contră furios, agresiv, frustrat și revoltat. Dacă aplicăm libertatea deplină în creșterea și educarea copilului e posibil să ne alegem cu un  copil egoist, isteric, ambivalent emoțional, nemulțumit, cu atitudine de stăpân, lipsit de respect și cu probleme de integrare.

Daca ar fi să facem o analogie, educația copilului trebuie să fie ca o ciorbă bună, adică toate ingredientele să fie puse cu măsură pentru a ieși gustoasă: dacă punem prea multă sare e prea sărată, cu prea puțină nu are gust ș.a.m.d.

Cu siguranță îmi veți spune că echilibrul este greu de găsit, dar, de asemenea, trebuie să recunoaștem faptul că apelarea la aceste două extreme nu ne face viața mai ușoară și nu ne ajută sa obținem ceea ce dorim de la copilul nostru.

Cred că suntem destul de mulți părinți care vedem că stilul de educație pe care îl aplicăm nu merge, nu are consecințe pozitive asupra comportamentului copilului nostru și totuși continuăm să aplicăm aceeași metodă în educație la nesfârșit.  V-ați întrebat de ce?

Răspunsul constă în faptul că, uneori, schimbarea este dificil de realizat: odată învățați cu anumite metode, reguli de creștere a copilului este greu sa ținem pasul cu nevoile și cu problemele de dezvoltare socio-emoționale pe care copilul nostru le poate prezenta. Răspunsuri ușoare, frecvent întâlnite în repertoriul părinților sunt: ”Eu, doamna psiholog, nu pot să mă schimb, așa sunt eu, asta este”. ”Deci, eu așa am fost educat, și uite-mă aici viu și nevătămat, nu știu cum să fac altfel și sincer nici nu vreau”. Acest gen de afirmații vin și cu anumite amendamente cum ar fi: “Eu nu mă schimb, dar copilul meu trebuie să se schimbe deoarece este vina lui că se comportă cum se comportă - Eu am făcut tot ce ținea de mine, acum e rândul lui”. În acest caz este ca și când l-am urca pe copilul nostru pentru prima dată pe bicicletă și ne-am aștepta de la el să fie deja campion la ciclism.

Ce ar trebui sa facem pentru a putea atinge acest echilibru?

1.       Autocunoaștere: nimeni nu este perfect, toți avem minusuri și plusuri, puncte slabe și puncte tari în stilul pe care îl abordăm în educarea copilului nostru. Un lucru important este să știm care sunt acestea, să ni le recunoaștem și să schimbăm ceea ce este de schimbat. De exemplu, dacă știm că suntem prea permisivi, că nu știm unde să spunem nu și unde să spunem da, putem să întrebăm pe alți părinți cum procedează, putem să citim articole de specialitate sau să apelăm la un specialist care să ne ajute să ne înțelegem și să ne îmbunătățim stilul în care abordăm educația copilului nostru. Sunt părinți care devin exigenți și controlativi datorită unor probleme de anxietate și atunci pentru a ține anxietatea sub control nu-i lasă copilului prea multă independență, urmărindu-l pas cu pas și în permanență, trasând reguli pe care le consideră benefice, copilul fiind astfel în siguranță din punctul lor de vedere. În general această exigență nu o punem pe spatele anxietății noastre ci pe faptul că ne dorim ca, copilul nostru să crească în siguranță. De fapt, siguranța lui crește o dată cu dezvoltarea a cât mai multor deprinderi de viață independentă. Copilul, pentru a fi un bun supraviețuitor, trebuie să știe să se descurce în cât mai multe situații de viață cu brio. Îngrădindu-i capacitatea de alegere și de a fi un participant activ la propria-i viață, nu-l transformăm decât într-o persoană dependentă.

Sunt părinții autosuficienți, care cred că le știu pe toate și atunci nu-i lasă copilului nici cea mai mică portiță spre decizii personale și dezvoltare armonioasă, funcționând pe principiul ”Lasă că eu știu mai bine ce este corect pentru copilul meu, el nu are de unde să știe”. Sigur că, în calitate de părinți, cunoaștem mai multe despre educație, avem mai multă experiență, suntem mai maturi, dar asta nu înseamnă că cel mic nu știe deloc ce este bine pentru el. Trebuie să auzim ce spune copilul, să analizăm și să colaborăm cu el în luarea deciziilor care privesc propria-i viață, dacă dorim să fie un copil cu opinii și principii personale. Dacă numai noi decidem pentru el când este mic, s-ar putea să se întâmple asta și la vârsta adultă, când prietenii, colegii de muncă, soția/soțul vor lua decizii în locul lui, pentru că el a învățat din copilărie că nu este destul de bun să facă acest lucru.

Pentru a schimba ceva trebuie să știm ce să schimbăm, așa că, după cum am menționat mai sus trebuie să identificăm ce stil parental avem, să ne autoevaluăm, să observăm dacă unghiul din care abordăm relația cu copilul nostru este unul cu rezultate pozitive - dacă da continuăm, dacă nu, adaptăm. Flexibilitatea în educație, adaptarea continuă și constantă, tratarea în mod individual a fiecărui copil prin adaptarea educației la stilul personal și temperamentul copilului, sunt doar câteva din ingredientele de bază ale unei educații sănătoase.

2.       Abordarea unor metode sănătoase de educare a copiiilor: după ce ajungem să ne cunoaștem plusurile și minusurile în educație trebuie să începem să ne remodelăm stilul parental pentru a obține rezultate cât mai bune și benefice pentru copiii noștri. Indiferent de metodele adoptate, ele trebuie să se bazeze pe următoarele caracteristici:

-          Căldură, empatie și sensibilitate în ceea ce privește nevoile de bază ale copilului – acest lucru duce la dezvoltarea unui atașament securizant  și sănătos;

-          Încurajarea comunicării și oferirea dreptului la replică și opinie personală – ajută la dezvoltarea încrederii în sine, a exprimării propriilor idei și a punctului de vedere personal;

-          Sprijinirea copilului în utilizarea propriilor instincte naturale de explorare a mediului înconjurător, specifice fiecărei vârste – ajută la formarea identității personale și la diferențierea lui de mediu;

-          Asistarea copilului în învățarea reglării emoționale, prin stabilirea adecvată a limitelor și înțelegerea dezvoltării comportamentale în acord cu vârsta de dezvoltare – acest lucru ajută la autoreglarea emoțională și comportamentală a copilului;

-          Conștientizarea riscurilor din mediu la care este expus copilul și eliminarea sau ajustarea acestora – acest lucru duce la creșterea siguranței copilului nostru iar el va învața cum să facă față situațiilor dificile de viață;

În concluzie, dragi părinți, educația este un continuu proces de adaptare și de reglare. Nu există un drum fix pe care să îl alegeți și să îl urmații cu ochii închiși. Drumul este în continuă schimbare. Modul în care ne creștem copilul este mereu în strânsă legătură cu modul în care el se dezvoltă, situațiile cu care se confruntă și propria noastră personalitate, ca părinți – cu tot setul de reacții, temeri și probleme proprii.