Prinţesa Fluture

poveste scrisa de psiholog Maria Baumgarten

S-a întâmplat cândva, undeva, în lumea fluturilor, o lume plina de culoare, zbor, gingăşie şi lumină. Fiica reginei fluture s-a născut într-o zi de mai, scăldată în  căldura soarelui, iar toată fluturimea era plină de exaltare, zburând şi dănţuind de fericire într-un curcubeu al culorilor. Pe lângă fiica reginei fluture, s-au născut din cocon mii de alţi fluturaşi mici şi drăgălaşi care zburau în lumina soarelui, plini de inocenţă, fericire şi dor de zbor. Regina fluture trecuse repede de la bucuria primului născut la preocuparea constantă faţă de viitorul Sabrinei, căci aşa o numise.

În planurile ei, fiica nou născută trebuia să fie cel mai frumos fluture văzut vreodată în neamul fluturesc, să aibă cel mai frumos zbor, să ştie cel mai bine să strângă polen din flori pentru a se hrăni. Stătea ore în şir zilnic şi se uita la Sabrina, încercând să descifreze acele indicii care o fac pe fiica ei deosebită faţă de ceilalţi fluturi şi care să o liniştească. Îşi dorea ca al ei copil să se priceapă la toate şi să şi facă totul mai bine decât ceilalţi fluturaşi tineri. Regina fluture îşi dorea ca  toată lumea din neamul fluturilor să vadă clar ce copil deosebit şi plin de calităţi are. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea că fetiţa se îndepărtează mai mult de aşteptările ei. Nemulţumirea reginei mamă era din ce în ce mai mare. Ba mai mult, cu cât fetiţa fluture era mai fericită, mai încântată de realizările ei şi avea mai mulţi prieteni cu care zbura - spre încântarea tuturor, cu atât mama era mai nemulţumită şi ursuză.

Tristeţea şi dezamăgirea mamei era din ce în ce mai vizibilă, suratele o întrebau despre motivul tristeţii şi cum se poate să nu fie fericită când are un copil aşa vesel şi deosebit. „Deosebit?” S-a mirat regina? „Unde vedeţi voi deosebit?” - le spune regina suratelor ei, într-un moment de izbucnire - „În afară că zboară din floare în floare, râde toată ziua şi face giumbuşlucuri nu e bună la nimic! Nu vedeţi că nimic nu face deosebit faţă de ceilalţi copii fluturi? Nu este decât un copil obişnuit!”, a tunat regina.  

Această nemulţumire era vizibilă şi se manifesta în fiecare zi faţă de Sabrina, spunându-i fără ocolişuri: „Fetiţo, nu eşti buna la nimic, uită-te la tine, toţi copiii fac mai bine lucrurile decât tine!”, sau: ”Nu ştiu cum de m-am pricopsit cu un copil aşa de lipsit de talent!”, sau: ”Ai văzut că ceilalţi fluturi sunt mai coloraţi şi mai strălucitori decât tine, se pare că nici soarele nu te iubeşte destul!?”.

Degeaba toată lumea îi spunea cât de specială este, Sabrina auzea doar vorbele şi nemulţumirile mamei, care i se răsuceau în minte ca un sfredel, iar aceste vorbe o făceau să îşi piardă strălucirea şi culoarea, devenind din ce în ce mai tristă. Cu cât devenea mai tristă cu atât îşi simţea aripile mai grele şi zborul era mai anevoios. În unele zile nici nu se putea ridica în zbor şi se simţea îngheţată, rece şi tristă. Din cauza lipsei de expunere la soare Sabrina şi-a pierdut şi pofta de mâncare. Tristeţea şi neputinţa puseseră stăpânire pe fetiţa fluturaş.

Începuse să îşi spună şi ea aceleaşi lucruri în fiecare zi, în mintea ei se repetau ca o placă stricată cuvintele: ”Nu sunt bună de nimic! Mama are dreptate”, ”Nu sunt bună de nimic! Mama are dreptate”... Viaţa Sabrinei începuse să se învârtă în jurul acestor gânduri care uneori erau ca o voce şoptită, alteori îi răsunau ca un tunet. Parcă micuţa Sabrina îşi pierduse şi coloritul frumos al aripilor, zborul era şleampăt şi obositor, iar prezenţa mamei o  făcea să se simtă şi mai rău.

De tristeţea de care suferea micuţa Sabrina auziseră şi fluturi din câmpiile şi satele alăturate. Toată lumea se oferea să ajute cu o vorbă bună, ba chiar chemaseră cei mai buni doctori din ţinut. Nimeni nu a reuşit să o înveselească din nou. Cu fiecare zi, fetiţa fluture era mai palidă iar coloritul aripilor dispărea.

Tristeţea Sabrinei a molipsit şi ceilalţi fluturi, care nu mai zburau. Toţi stăteau ascunşi printre frunzele şi petalele florilor într-o amorţire copleşitoare. Câmpiile deveniseră şi ele tăcute şi triste, florile îşi închideau petalele una câte una. Magia câmpiilor cu flori mai exista doar în amintire, la fel cum veselia Sabrinei rămânsese în amintirea mamei.

Mama stătea la căpătâiul fetiţei fluture şi se întreba unde dispăruse veselia acesteia, cu ce greşise; ea îşi dorise doar ce era cel mai bun pentru ea. Dar străduindu-se să-şi amintească toate lucrurile frumoase care le făcuse pentru Sabrina, în minte îi reveneau ca un pumnal reproşurile, nemulţumirea şi supărarea, cu cât se străduia mai des cu atât mama nu îşi amintea nici un moment în care să-şi fi înbrăţişat copilul, să îi spună cât de deosebită este şi cât de fericită este că o are. Dorinţa de a avea cel mai reuşit fluturaş o orbise, cerinţele ei nu au făcut decât să creeze cel mai trist şi lipsit de culoare fluturaş.

Atunci mama şi-a întins larg aripile şi şi le-a unit peste corpul aproape rece, gol şi trist al fiicei ei, unindu-le într-o îmbrăţişare asemenea coconului care i-a ţinut de cald până a devenit fluture. A rămas aşa mult timp, mama simţea cum inima i se dezgheaţă şi cum îi este inundată de un sentiment de iubire necondiţionată faţă de Sabrina, simţea ceva ce nu mai simţise niciodată până atunci, sentimente pe care doar apropiera de Sabrina le născuse acum în sufletul ei îngheţat. Căldura mamei ei a facut-o pe Sabrina să înceapă uşor uşor să prindă din nou viaţa, culoare. 

Mama a realizat că dragostea ei este mai puternică decât orice raza de soare şi că doar ea poate să o facă pe Sabrina să fie cel mai frumos şi vesel fluture de pe câmpie. De atunci, cei doi fluturi, mama şi fiica, sunt cei mai buni prieteni şi deseori îi poţi vedea zburând unul lângă altul în zilele însorite de vară.