Comunicarea în relaţia cu copilul tău: O lecţie pentru toată viaţa

de psiholog: Maria Baumgarten

Uneori, comunicarea cu copilul nostru este defectuoasă, ba chiar imposibilă. Senzaţia că ne ignoră total sau că nu doreşte efectiv să colaboreze devine obositoare, chiar extenuantă. În acele momente tendinţa noastră, ca şi părinte, este să renunţăm şi să-l lăsăm să facă ce vrea el.  Ni se pare mai puţin istovitor să strângem din umeri, să ne declarăm neputinţa, decât să-l învăţăm să ne asculte, să ne înţeleagă. De asemenea ni se pare mai uşor să corectăm efectul comportamentului copilului decât cauza; Adică noi, ca părinţi, uneori funcţionăm pe ideea “las copilul să se manifeste, sunt prea obosit/ă să-l învăţ acum ce e bine şi ce e mai puţin bine, mă ocup de asta mai târziu”. Uneori, amânăm atât de mult, încât realizăm că a împlinit 18 ani, a pleacat de acasă şi noi i-am rămas datori cu educaţia lui, neînvăţându-l valorile şi principiile unei vieţi sănătoase şi echilibrate.

Deseori, datorită acestei relaţii bolnăvicioase copil-părinte, care uşor poate fi echivalată cu cea de stăpân - sclav, în care părintelui i se pare mai uşor să facă lucrurile în locul copilului, decât să îl responsabilizeze, să îi ofere decât să îl refuze, să îl creadă indiferent ce spune, decât să îl verifice, să primească ordine, în loc de cerinţe, copilul va începe să-şi formeze sisteme de gândire nesănătoase:

·         ”Orice fac, mama / tata nu se supără”;

·         ”Pot să fac mizerie că oricum are cine strânge”;

·         ”Mie îmi permit părinţii orice”;

·         ”Părinţii mei, chiar dacă se opun, până la urmă tot fac cum zic eu”;

·         ”Mă iubesc prea mult şi sunt prea important pentru ei să îşi permită să mă supere” ;

·         ”Ei vor să fiu fericit şi ei ştiu că eu sunt fericit doar dacă mă ascultă şi îmi dau tot ce-mi doresc”.

Aceste gânduri ale copiilor noştri, născute din reacţiile noastre şi din modul în care relaţionăm cu ei, duc la crearea principiilor şi valorilor de viaţă pe care se bazează formarea caracterului şi a personalităţii de mai târziu.  Dacă creştem copilul în prea multă dragoste şi permisivitate, pe principiul ”copilul nostru, stăpânul nostru”, ajungem să avem un copil lipsit de respect faţă de cei din jur, individualist, fără implicare emoţională sau empatie în relaţiile cu ceilalţi, frustrat, nemulţumit, uneori isteric, cu dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, care mai apoi poate dezvolta tulburări afectiv-emoţionale, probleme de comportament, probleme şcolare.

Aceşti copiii vor încerca, atunci când cresc mari, să-şi extindă dominanţa de la părinţi la rude, la grupul de egali, ş.a.m.d. Există toate şansele ca ceilalţi să nu fie atât de submisivi şi obedienţi. Ei s-ar putea să se simtă agresaţi, chiar ofensaţi de atitudinea de aroganţă a copilului nostru şi să reacţioneze prin respingerea acestuia. La şcoală, ceilalţi copiii s-ar putea să îl eticheteze, ocolească, să-l izoleze şi să refuze prietenia cu acesta.

Ce este, totuşi, de făcut pentru a nu ajunge aici şi pentru a comunica în mod corect cu copilul nostru? Ce trebuie să facem atunci când simţim că am eşuat?

-          Să fim perseverenţi – să învăţăm să nu renunţăm, mai degrabă să negociem cu copilul nostru, decât să renunţăm. De multe ori ne-am regăsit, ca părinţi, în ipostaze de genul ”Lasă că acum fac eu, că degeaba te rog”, ”Bine, doar de data asta te las…”, ”Doar îmi pierd energia cu tine, fă cum vrei tu, nu mă mai interesează”. Sunt răspunsurile pe care copilul le aşteaptă de la noi şi care îl absolvă de orice responsabilitate spunându-şi: ”Mama ştie că nu fac, aşa că a învăţat să nu mă mai roage”. Copiii noştri prin ”perseverenţa” lor obţin ceea ce vor. Astfel, copiii ne învaţă că perseverenţa poate duce la obţinerea rezultatelor dorite. Ne dorim un copil organizat, harnic, care să fie alături de noi şi să colaboreze? Atunci trebuie să fim perseverenţi în aplicarea regulilor de educaţie.

-          Responsabilizare în funcţie de vârsta de dezvoltare – pentru a ne responsabiliza copilul trebuie să trasăm sarcini precise şi clare, să stabilim un timp limită de realizare a lor, să ne asigurăm că ştie cum să le realizeze, că le-a înţeles şi, de asemenea, că este capabil să le realizeze (adică sunt conforme cu vârsta lui de dezvoltare).

-          Comunică în mod asertiv – atunci când comunicăm cu copilul nostru trebuie să nu-l criticăm, să nu-l devalorizăm, ci trebuie să îi spunem care sunt aşteptările noastre de la el. Trebuie să învăţăm să rămânem calmi chiar şi atunci când el este agitat sau supărat, să putem să fim echilibrul lui în situaţiile dificile. Dacă noi urlăm către el aşteptările noastre şi îl blamăm pentru ceea ce nu este, nu putem să ne aşteptăm la reacţii pozitive din partea lui. Copilul are nevoie să ştie că îl iubim chiar şi atunci când face lucruri care nouă nu ne plac. Retragerea iubirii nu a fost şi nu este niciodată o soluţie bună pentru a face copilul să colaboreze.

-          Copilul trebuie să înţeleagă că noi suntem autoritatea – uneori suntem confuzi privind acest lucru: confundăm autoritatea cu agresivitatea. În relaţia cu copilul nostru ne referim la acea autoritate prin care el ştie că noi trasăm limitele şi regulile comportamentale. Copiii, de la o vârstă foarte fragedă, au nevoie de limite, ei aşteaptă de la noi să fim îndrumătorii lor şi să le spunem când să se oprească. Părinţii, de multe ori, nu-şi exercită autoritatea pe care o prevede rolul de părinte, deoarece le este frică să-şi supere copilul şi fac tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple. Dar copilul nostru nu va şti niciodată cum să se descurce cu emoţiile negative, gen supărare, dacă nu-l lăsăm să fie supărat. Dacă îl lăsăm să fie uneori furios sau supărat, cu timpul, va învăţa să se descurce cu aceea emoţie. Trebuie să ne lăsăm copilul să-şi dezvolte modalităţi de a se descurca cu emoţiile negative. Copilul va învăţa că, chiar dacă mama şi tata s-au supărat pe el, ei tot vor continua să aibă grijă de el – acest lucru duce de fapt la clădirea şi dezvoltarea încrederii.

-          Trebuie să fim constanţi în majoritatea timpului – a fi constant nu înseamnă a fi rigizi.  A fi constant construieşte o imagine de ansamblu asupra rutinei  zilnice: ”De obicei, facem lucrurile în felul acesta”. Ca de exemplu: ştiu că după baia de seara, îmi iau pijamaua şi apoi, după poveste, mă culc.” Dacă nu facem lucrurile în mod constant – ca de exemplu: copilul ştie că după baie, nu este obligat să se culce; că tot timpul programul poate fi schimbat; că nu se respectă ora de culcare – el doar va învăţa că regulile nu se respectă, că nu au valoare şi, contrar părerii generale, acest lucru nu îl învaţă flexibilitatea. Excepţiile de la regulile casei pot fi făcute doar în situaţii speciale, iar atunci trebuie clar explicată copilului această situţie – ca de exemplu: amânăm ora de culcare sâmbăta pentru că au venit bunicii în vizită, sau la alte evenimente deosebite, dar îi explicăm că ulterior revenim la regula noastră de culcare – atunci copilul învaţă flexibilitatea.

Comunicarea în relaţia cu copilul tău nu se rezumă la aceşti paşi, însă ei pot fi un punct de pornire în stabilirea unor obiceiuri sănătoase de timpuriu. Un copil sănătos din punct de vedere psihic şi comportamental va deveni, mai târziu, un adult echilibrat şi fericit.